Cum aș începe o scrisoare pentru un străin. Sau de ce aș începe. De ce aș scrie o scrisoare? Există atâtea alte căi. Există. Dar comunicarea, paradoxal, e din ce în ce mai defectuoasă. Străinul ăsta poate nu o va citi niciodată. Sau va crede că trebuie să răspundă cumva. Sau în subconștient, în adâncul întunecat al lui, voi aștepta răspuns. Ce nu va veni niciodată. Atunci voi aduna resentimente. Reziduuri sufletești. Și pentru ce? Ce vină are străinul? E așa cum trebuie să fie... Doar tehnologia a întors lumea cu susul în jos. Nici străini nu mai putem fi, unii de alții... Avem impresia că ne datorăm vorbe. Sau răspunsuri. Aș scrie scrisoarea asta așa...doar de amorul artei. Aș lipi-o pe un perete. În drum spre metrou. Să o citească orice străin va trece pe acolo, din pură întâmplare. Să creadă oricine îmi e străin că i se adresează lui. Nici nu mă voi semna. O străină către un străin.
Dar să îi spun străinului ce am de spus. În altă lume, în altă viață, pe altă planetă, poate te-aș fi iubit. Da, pe planeta aia unde nu ai fi fost străin. Unde oamenii ar umbla cu sufletele la vedere. Așa, pe planeta expoziției de suflete. Încă mă întreb de ce ți-ai lăsat sufletul la vedere, să-l întrevadă orice trecător indiscret. Că pe planeta noastră oamenii nu își afișează sufletele pe unde apucă. Din contră. Le acoperă cu orice preț. Să nu le observăm noi, ăștia de ne îndreptăm grăbiți spre metrou. Apoi, mă mai întreb de ce te prefaci că nu l-ai arătat. De ce te lauzi că e așa frumos și apoi te comporți ca și cum nu ai avea unul? Poate că așa trebuie să fie, poate că străinul e tot străin până la urmă, chiar dacă cândva a fost altfel... De fapt scrisoarea mea e doar o mare întrebare: "DE CE?", străine? De ce? Dar poate că aș putea să îți mulțumesc, politicoasă. Nu-s mulți străini care lasă întrebări în urma lor.
Cam atât am avut de zis. Nu știu de ce m-am frământat atât. E plin de întrebări fără răspuns și străini, sunt atâția. Peste tot.
A ta, străina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu