Scrisoare către un străin

Cum aș începe o scrisoare pentru un străin. Sau de ce aș începe. De ce aș scrie o scrisoare? Există atâtea alte căi. Există. Dar comunicarea, paradoxal, e din ce în ce mai defectuoasă. Străinul ăsta poate nu o va citi niciodată. Sau va crede că trebuie să răspundă cumva. Sau în subconștient, în adâncul întunecat al lui, voi aștepta răspuns. Ce nu va veni niciodată. Atunci voi aduna resentimente. Reziduuri sufletești. Și pentru ce? Ce vină are străinul? E așa cum trebuie să fie... Doar tehnologia a întors lumea cu susul în jos. Nici străini nu mai putem fi, unii de alții... Avem impresia că ne datorăm vorbe. Sau răspunsuri. Aș scrie scrisoarea asta așa...doar de amorul artei. Aș lipi-o pe un perete. În drum spre metrou. Să o citească orice străin va trece pe acolo, din pură întâmplare. Să creadă oricine îmi e străin că i se adresează lui. Nici nu mă voi semna. O străină către un străin.
Dar să îi spun străinului ce am de spus. În altă lume, în altă viață, pe altă planetă, poate te-aș fi iubit. Da, pe planeta aia unde nu ai fi fost străin. Unde oamenii ar umbla cu sufletele la vedere. Așa, pe planeta expoziției de suflete. Încă mă întreb de ce ți-ai lăsat sufletul la vedere, să-l întrevadă orice trecător indiscret. Că pe planeta noastră oamenii nu își afișează sufletele pe unde apucă. Din contră. Le acoperă cu orice preț. Să nu le observăm noi, ăștia de ne îndreptăm grăbiți spre metrou. Apoi, mă mai întreb de ce te prefaci că nu l-ai arătat. De ce te lauzi că e așa frumos și apoi te comporți ca și cum nu ai avea unul? Poate că așa trebuie să fie, poate că străinul e tot străin până la urmă, chiar dacă cândva a fost altfel... De fapt scrisoarea mea e doar o mare întrebare: "DE CE?", străine? De ce? Dar poate că aș putea să îți mulțumesc, politicoasă. Nu-s mulți străini care lasă întrebări în urma lor.
Cam atât am avut de zis. Nu știu de ce m-am frământat atât. E plin de întrebări fără răspuns și străini, sunt atâția. Peste tot.


A ta, străina.

Despre fericire

Puține lucruri contează cu adevărat în viață. Aș putea risca să afirm că banii cu siguranță nu se află printre aceste lucruri puține. Poate succesul. Poate numai dacă am folosi banul ca metodă de cuantificare a succesului. Alergăm zilnic în atâtea părți să obținem lucruri. Să ne materializăm fericirea, să fie palpabilă. Să ne trezim dimineața convinși că ne putem atinge fericirea, că e parcată în fața blocului. Și călcăm pe oameni, călcam pe suflete, ne călcăm inima în picioare. Credem că o să atingem punctul în care nu va mai trebui să alergăm. De fapt, fericirea o pierdem tocmai călcând în picioare, pe calea spre așa-zisul succes. Succesul e de fapt o himeră. Împlinirea sufletească nu are de-a face cu succesul, deși nu se exclud reciproc. Împlinirea sufletească e despre liniște. Despre curajul de a sta tu cu tine, fără nevoia de a umple liniștea cu ceva. Cu artificii. Împlinirea e despre oamenii care rămân, când toți au plecat, când a dispărut fastul, când ne-am dat jos măștile. Despre oameni care iubesc în tăcere, cu forță, despre oameni care încă sunt, după ce le-am zis să plece, despre oameni care înțeleg dintr-o privire, despre oameni care te iau în brațe, despre oameni care plâng. Fericirea e acolo, ascunsă în gesturile mici, în privirile timide, în tăcere.

Just one of those days

Just one of those days when you barely leave your bed. You know it's not right but you decide to indulge yourself just one more day. Just this single time. Just one of those days when solitude is not a feeling. It's the weight that you're carrying, it's the weight upon your heart that paralyses yourself. That paralyses any motivation. You feel like screaming but nobody is listening anyway. And nobody understands the depth of a scream of despair. They would just be bothered by the noise that you make.
Just one of those days. You know tomorrow will be different. You know tomorrow you will laugh at your own pointless drama. You do have the strength to pick yourself up once again, like you always did. You don't need anybody but yourself and you should comprehend, once and forever: people in your life are just potentially making it more beautiful, at some point. It's not compulsory. You're in charge of your own survival. It's just a damn jungle and you have to survive.

Despre plecare

De când mă știu, m-am despărțit greu de locuri și de oameni, aproape în egală măsură. Asta pentru că nu pot niciodată să fac o delimitare clară. Orice om e de fapt un loc și orice loc este de fapt în legătură cu oamenii. De când mă știu, mi-am promis că mă voi reîntoarce în diverse locuri. Mi-am promis, ca o consolare, ca să îmi dau voie să plec mai departe. Așa a fost și cu oamenii. Am plecat cu gândul că îi voi mai întâlni pe cale. Că mă vor mai prinde din urmă . Am plecat cu sufletul incomplet, cu bucăți lipsă, cu regrete. Am plecat pentru că așa era de bun simț. Dar cu privirea întoarsă, sperând ca cineva va alerga să mă prindă din urmă, să îmi zică să stau. Pentru că se pare că din toate talentele cu care viața m-a înzestrat, cel mai bine mi-am perfecționat talentul de a pleca. Am învățat să plec și când nu vreau, aproape ca un destin. Să rămâi, poate, este o luptă. E o victorie. Sau o înfrângere, cine poate să spună? Eu știu numai să plec.

De iubire

Iubirea e minunată. E înălțătoare și mai presus de cuvinte. E așa de mare, complexă, cuprinzătoare și simplă, încât e inutil să încercăm să o cuprindem în cuvinte. Nu încape. Totuși, iubirea aproape că nu mai există. Există forme, există hibrizi. Există concepte de iubire. Dar nu mai există, decât atât de rar, în forma ei pură, autentică. Pentru că alegem să o alterăm cu tot felul de artificii. Pentru că nu mai este virtute în societatea noastră. Pentru că e vulnerabilitate, dăruire, sacrificiu, autenticitate. Și toate astea au încetat să mai fie considerate virtuți. Pentru că preferăm să ne conservăm partea din noi capabilă de dăruire. Pentru că suntem învățați să acumulăm, nu să risipim. Pentru că orice dovadă de iubire pură este considerată risipă. Pentru că nu rentează, pentru că e o investiție fără siguranță de amortizare, pentru ca e un risc și nu vrem să mai riscăm să rămânem în pagubă. Chiar dacă noțiunea de pagubă e absurdă în contextul iubirii. Și totuși, nu mai vrem să iubim.

Ambalaj

Avem impresia că existența ne e definită de trup. De ambalajul ăsta exterior, pe care ne străduim să îl împodobim cât mai frumos. Să fie atrăgător pentru vânători. De multe ori, ne transformăm în victime sigure. De dragul de a ne mai crește puțin respectul de sine. Să ne demonstrăm că putem. De parcă lucrurile cucerite folosindu-ne de tertipuri superficiale ar putea fi altfel decât superficiale. De parcă transformându-ne intenționat în trofee vom putea vreodată să trezim iubire în loc de dorință. Măcar iubire alături de dorință.  Uităm că de fapt iubirea transcede materialul. Că putem fi frumoși urâți sau urâți frumoși. Că de fapt, iubirea nu se explică, nu e palpabilă și contrazice logica. Că nu putem iubi un exterior gol. Că, în cel mai bun caz, exploatându-ne exteriorul vom stârni pasiuni. Dar pasiunile sunt trecătoare. Devoratoare. Dar fără profunzime. Ce păcat că în ziua de azi simțim nevoia fie să cucerim, fie să fim cuceriți, dar de prea puține ori să descoperim. Să ne descoperim, dincolo de pojghiță. Să ne explorăm sufletele fragile, flamânde de semnificații. De scop. De autentic. Pentru că, de fapt, suntem cu toții numai suflete, înveșmântate în trupuri. Nicidecum ambalaje.

Durere.

Doare de fiecare dată la fel de tare. De parcă ne obișnuim vreodată cu durerea de suflet. De parcă sufletul nu ar fi o entitate abstractă. De parcă tocmai caracterul sau imaterial i-ar face durerea atât de concretă. Atât de concretă încât te întrebi dacă mai există mâine. Și da, există. Dar în același timp tranziția între momentul ăsta, în care durerea e atât de palpabilă, în care îți apasă pe piept de îți taie rasuflarea și un mâine potențial pare că este un hău, un abis, o gaură neagră, atemporală, în care momentul actual și uitare se amestecă, devin una, se evaporă... Și tot ce simți, concret, e durere. Durere sub toate formele și la toate intensitățile concomitent. Durere, nedumerire, regret, dezamagire, în ordine aleatorie. Și realizezi cât te doare, nici tu nu mai știi a câta oară te doare, realizezi că parcă oricât de departe ai pleca de la durere, oridecâteori ai simți-o, parcă e de fiecare dată altfel, de parcă viața te-a condamnat să nu înveți niciodată nimic. Să te întorci de fiecare dată în punctul ăsta, fără de puncte de reper.

Iubesc marea-elogiu

Iubesc marea. O iubesc pentru că e frumoasă și când e agitată fără motiv, spre deosebire de om. Iubesc marea, pentru că mă liniștește chiar și atunci când e furioasă. Iubesc marea pentru că știe când să îmi vorbească și când să tacă. Iubesc marea pentru că mă îmbrățișează fără motiv. Iubesc marea pentru că nu mă întreabă. Iubesc marea pentru că îmi oferă toate răspunsurile tăcând. Iubesc marea iarna și vara, iubesc marea când e frig sau cald. Iubesc marea pentru că ma vindecă și mă spală. Iubesc marea, pentru că e suficient de cuprinzătoare cât să îmi scufunde sufletul. Iubesc marea în prezență și în absență. Atunci când nu este, iubesc dorul de mare. Iubesc marea fără să știu exact de ce. Doar o iubesc.

Despre schimbare

Dacă vrei să vezi o schimbare, fii tu schimbarea. Poate că e clișeu. Că am auzit asta în nenumărate rânduri. O mai spun și eu, că e dureros să privesc în jurul meu, cum nu ne iubim. Poate e amuzantă ideea de dragoste firească, în societatea în care trăim. Poate e ciudat conceptul de grijă de a nu răni pe cei din jur, în detrimentul personal. Ne-am obișnuit să ne justificăm orice acțiune, spunând că am făcut "ce e mai bine pentru mine". Când a fost ultima oară când ai făcut ce a fost mai bine pentru altcineva? Chiar dacă a durut, chiar dacă te-ai rănit, chiar dacă ai rupt o bucată din tine? Și nu pentru copilul tău. Nu pentru un membru al familiei. Pentru un om, doar pentru că e om. Doar în numele iubirii pentru umanitate. Cerem schimbare. Dorim schimbare. Ne revoltăm că de atâția ani nu se schimbă nimic. De fapt, eu cred că nu mai există loc de schimbare în bine. Cum să existe, când nu vrem să ne schimbăm sufletul? Cum să se schimbe societatea per ansamblu, dacă în suflet ne permitem să fim mici? Sa mințim, să ne prefacem, sa ignorăm, să 'călcăm pe cadavre' în interes personal? Cum să cerem transparență și corectitudine de la cei ce ne conduc, când noi ne permitem să înșelăm, să avem interese ascunse, să furăm, să 'fentăm' sistemul, fiindcă 'merge și așa'. De atâta timp merge. Există doar două posibilități: să ne acceptăm condiția, să ne complacem, să mergem pe drumul degradării personale și sociale, per ansamblu sau să fim împotriva curentului și să trăim curat, cu noi. Cu noi și cu Dumnezeu. Dar să nu așteptăm gratitudine. Sa nu cerem recunoaștere. Să iubim doar, absurd și fără rost. Fără așteptarea de a vedea vreo schimbare în atitudinea celor din jur. Eventual, să ne așteptăm la împotrivire. La 'bețe în roate'. Se poate ca, în lupta noastră aberantă cu morile de vânt, să ne mai vadă un nebun-doi. Că iubirea naște iubire. Nu imediat și nu vizibil. Iubirea, spre deosebire de putere, frustrare, răzbunare, egoism și alte atribute ridicate la rang de virtuți în zilele noastre, nu face zgomot. Iubirea se naște, trăiește și sporește în liniște.
Nu caut să filozofez. De fapt, nu am nicio concluzie. E doar durerea din suflet, căreia încerc să îi dau o formă, din când în când, când devine apăsătoare.  E doar revolta că ne plângem de ceva, dar când suntem puși în situația de a proceda corect, nu o facem, că ne dezavantajează. E ciudată lumea în care trăim.
Nu fi schimbare, dacă nu vrei să se schimbe nimic. Fii schimbare doar dacă chiar vrei să vezi o schimbare în lumea ta, în cercul tău de influență.

If these wings could fly...

maybe people don't really have roots
and they are not meant to have.
maybe we all are
just rootless wanderers
in an endless world
with reckless hearts
impossible to lock in cages;
this is why they are killing the spirit
so they can leave us empty. to make room for the fear they are willing to pour inside.
to force our hearts to settle. to see the danger instead of the beauty.
to give us roots and cut the wings, so we won't ever fly.

doar întrebări fără răspuns.

se prea poate, că fiecare din noi avem un destin. şi o datorie, să luptăm.
mă întreb, prea ades, de ce destinul meu, e-al meu, şi nu al altcuiva? sau de ce, dintr-o mie de căi, am ales-o mereu pe cea mai întortocheată? poate că am con

statat mai mereu, o dată parcursă, că pentru nimic în lume nu aş fi ales altă cale. dar cu ce cost? parcă mereu, în viaţă, investim în avans, gândindu-ne că la un moment dat, o să fim chit cu viaţa.că şi alergătura asta are un sens şi că la un moment dat o să ne putem aşeza comfortabil, într-un colţ liniştit de existenţă, satisfăcuţi că da, viaţa ne-a dat înapoi, înzecit, tot zbuciumul, toată incertitudinea, toată osteneala. poate că sperăm că va veni ziua când vom simţi că a meritat. dar poate că în iureşul de zi cu zi, în avântul nostru de a căuta ceva pentru care să trăim, de a ne procura mijloacele prin care să trăim, de a ne construi cuibul nostru cald în care să fie bine de trăit, uităm tocmai asta, să trăim. că viaţa noastră de fapt, e doar o pregătire, permanentă, extenuantă, pentru o viaţă pe care nu o mai apucăm.
 poate că fericirea e mult mai simplă decât o credem noi.

Hope

Maybe what we are missing in this world is the people who believe that the life can be lived beautifully. Maybe we are not lacking people of value. We are lacking people of hope. People who can be broken but still, to be able to get up and to continue the fight. The everyday struggle to fill the empty place, the place that is left empty over and over again, by ghosts, by shapes of human who lost their humanity and continue to feed their ego by sucking the life of the beautiful creatures which still have the power to hope. Sometimes, the hopeless people need to deceive the hope in other people just to prove themselves that they were right when they decided to give it up  and to live only for the moment. Maybe it's against nowadays nature to have hope, to see the beauty, to believe that there in one person, in one hundred, in one thousand, in one millon who will embrace our fragility and will understand. It's a fight to survive  but the real struggle of life is to keep alive the good, the hope, the love inside our hearts, the absurdity of human values.

Today.

What would you do if you knew that the world is coming to an end soon? Would you love more? Would you forgive? Would you forget the peoples' mistakes? Would your heart be in peace with the life you lived on this Earth? Would you regret words that were silenced before finding the courage to tell them aloud? Would you remember any unspoken apologize? Would you pray to be given back any moment of your life that wasn't lived in the right way? Would you be sure that you have given all the love you had the capacity to give? Would you face with serenity anyone who ever passed through your life, being sure that you handled gently every soul, that you haven't done any harm, that you haven't broken any heart?
Maybe we don't have so much time left after all. Maybe we don't have so much time to love. Maybe today is the only chance left to change something inside us. Maybe the love that wasn't given to anyone, that we didn't have the courage, or the power or the disponibility to share will be buried forever deep inside our heart, in the graveyard of the feelings condamned to never see the light of the day.

 Maybe we just have today, this very moment. What will we do with it?

Throwback

Don't let anyone hate you for the sake of love. Leave while you still have time. Save something for the memory. Don't kill everything in the trial of reviving what is almost dead. Don't sacrifice what is left of you both. Take that little piece of eternity and keep it in the safest place of your heart. Don't let the love die in you. Moving away, in a distant place, in the warmth of your own self, holding on to the feeling, can immortalize a love. Don't look for eternalness. Allow yourself forgetting. Because forgetting is never complete when it comes to love. Time only erases the unimportant details. The things that would ruin the beauty. What will last though, is the essence. The perfection, dennied by the useless struggles. Forgive yourself, for wanting more from what was already too much. Forgive the other, for not wanting badly enough. Or for being tired. Forgive the circumstances. Allow yourself to move forward, even though a part of you will always remember the way back. Be kind with your weakness. Let your soul wander in the past, from time to time.

In tacere

Sunt evenimente in fata carora ramai fara cuvinte, fara resurse, fara putere, fara glas, imobil, mut. Ai vrea sa strigi dar vocea iti este paralizata. Ai vrea sa plangi. Sa iti plangi durerea. Sa plangi durerea lumii. Dar parca, pentru un anumit fel de durere, lacrimile sunt prea putine, sunt insuficiente, pentru ca lacrimile se usuca, dar durerea, durerea atator suflete, este condamnata sa ramana adanc intiparita pe chip, sa lase urme de sange, care poate se vor cicatriza, dar care vor durea mereu, latent sau acut, manifest. E un fel de durere condamnata la nevindecare. Si atunci, la ce bun lacrimile, cand lacrimile mele vin si pleaca, cand durerea mea e legata doar cu un fir fragil, de un gand, un gand care salasluieste un timp in mine si apoi se evapora? In fata acestui fel de durere, razbate neputinta umana. Neputinta de a simti, poate, la nivelul la care ar trebui sa simta. Neputinta de a actiona in consecinta.  Neputinta de a nu adanci durerea care, privita din exterior, nu stim cum se simte

, prin afirmatii, prin revolte, prin certuri, prin dezbateri, prin "de ce-uri", prin vina pasata dintr-un teren in altul... Pentru ca toata revolta se va stinge, toate afirmatiile si neintelegerile isi vor pierde sensul, toate se vor estompa curand pentru noi, simplii spectatori. Ce va ramane, e doar durerea, pura, nealterata, a celor care au fost si nu mai sunt, a celor care au ramas, a celor care au vazut, a celor carora existenta le-a fost marcata iremediabil.
As vrea sa pot sa spun ceva, dar atata durere ma indeamna sa tac, in semn de respect pentru ceva ce inca nu mi-a fost dat sa simt. Se pot gasi vinovati. Se pot gasi explicatii. Se poate implora Divinitatea, pentru un raspuns. Cert e ca, in locul celor ce au plecat, am fi putut sa fim noi, oricare dintre noi, pentru ca nimeni nu e cu nimic mai bun. Nimeni nu e cu nimic mai indreptatit sa traiasca. Cert e ca avem in fata inca o zi, ziua asta, care altora le-a fost, brutal, smulsa, sa invatam ceva. Sa schimbam ceva in esenta noastra. E genul de durere care ne obliga sa nu ramanem la fel. Ne obliga sa tacem mai mult si sa actionam mai mult. Ne obliga sa iubim. Ne obliga sa ne indreptam privirea spre Vesnicie, spre Dumnezeu, spre singurul lucru durabil, pentru ca fiinta umana e trecatoare, e neputincioasa in fata mortii.

Let go...

People come and people go. Sometimes we find ourselves in places we would wish to stay forever.
Sometimes, we want to beg the moment to embrace and to hold us, to hide us from the passing of time.

We would expect life to be a straight path. A path of becoming. An evolution. We would expect to start at some point and finish at some other point, to become mature, to find some answers on the way. The reality is that too often, life is a circle. A closed one. It brings us happines from time to time. Other times, it throws us back where we begun. Leaving us without any bench-mark. Proving us that we didn't gather any experience. That we are some sort of apprentice all the time.

We don't have the right to hold on to the moment. Or people. Or feelings.

All I have ever learned from life, until this point, is that I have to let go. I still don't know how to do it.

Betrayal

I know that beyond you, beyond absence
beyond silence,  above words
beyond darkness and so much far from lightness,
somewhere between you, me, us
but not too far from loneliness
in a place where the sound
is not much louder than the stillness
in the mute sound of a guitar,
I'll find the shiver of your touch
barely touching my skin
more than a memory,
but much further from being real.

I know there is such place
because there is no stronger truth
than the unspoken promise
betrayed by the scream, the light, and realness
of your absence.

suntem definiti de ce lasam in urma noastra.de tacere. de uitare sau de neuitare. de intrebarile fara raspuns ce ne insotesc aducerile-aminte. de cat de mult am putut sa iubim. de neputinta de a raspunde cu iubire. de cat de mult am putut sa dam, din fiinta noastra, spre folosinta, altuia. de amprentele de pe suflet. de suspin sau de zambet.
suntem datori sa nu ramanem rataciti pe cale. suntem obligati sa ne pastram traiectoria rectilinie. suntem datori sa sosim si sa plecam, pentru ca asta e cursul firesc. dar, in preumblarea prin viata, in cursul haotic, fara sens, care ne este dat sa-l urmam, mai presus de orice scop, mai vag sau mai precis delimitat, suntem datori sa lasam in urma frumos.

Tentativa de uitare

in ziua in care ai ales sa uiti,
uita,  pur si simplu.
nu te mai face vinovat, mereu si mereu
de tentativa de uitare.
nu ma mai omori, de nenumarate ori
din mintea ta,
doar ca sa ma resuscitezi, alta data,
in alt loc, sub alta forma,
rand dupa rand.
nu mai pastra, ilicit,
franturi din mine,
ce  ti le-am lasat in goana mea inconstienta
cand te-am parasit.
da-mi drumul, elibereaza-ma din fiinta ta
sa ma pot vindeca, candva
de neuitare.

Destin

nu imi e frica. nu imi mai este.

nici sa te pierd, nici sa te am.

nici sa te privesc, nici sa iti simt lipsa.

nici de tacere, nici de cuvinte multe, de prisos.

nu imi e frica de distanta ce omoara.

nu imi e frica, caci am suflet calator.

nu imi e frica de intuneric. cum ar putea sa-mi fie?

cand doar in intuneric te gasesc, cel mai ades.

cand doar intunericul , martor-mut,

ma invata cum sa nu uit sa te iubesc.

nu imi e frica de viata. nici daca mi te da, 

nici daca ma condamna sa traiesc fara tine.

nu mai stiu ce e frica, de cand iubirea ta a devenit destin.

caci acum stiu ca nici prezenta si nici lipsa,

nici tacerea, nici amalgamul de cuvinte ce se doresc imperios rostite,

nici intunericul, nici departarea,

nu o sa mi te poata lua vreodata.
chiar daca, intr-o buna zi, tot ce va fi ramas din noi-doua suflete, instrainate,
in intuneric, fara identitate.
nu vom inceta niciodata sa fim.