era mai usor inainte. lucrurile erau simple. sau nu le intelegeam in toata complexitatea. acum, simt de cele mai multe ori ca viata imi scapa din maini si ca vreau sa fug. si nu am unde. vreau sa ma ascund pentru ca mi-e prea greu sa traiesc. nu stiu sa mai simt sau cum sa simt. imi fuge pamantul de sub picioare si cerul e prea larg, prea inalt, prea adanc sa ma adaposteasca. inainte credeam ca pot sa ma adapostesc intr-o persoana. credeam ca tu esti ratiunea si ca indiferent ce s-ar intampla, am o idee in care pot sa cred. acum nu te mai iubesc. de cand nu mai esti in mintea mea, nu ma mai iubesc nici pe mine. sunt doar o persoana cu prea multe probleme, prea plina de ganduri, intr-o realitate ingusta. caut cu disperare ceva in care sa cred, cum am crezut in tine. vreau sa capitulez. dar nu gasesc alta dimensiune care sa imi ingroape renuntarea. nu stiu cum sa continui, cand fiecare gura de aer ma sufoca si ma doare. m-am aruncat in lume, cu capul inainte, desi nu m-a pregatit nimeni pentru ce o sa urmeze. as vrea macar sa ma mai pot agata de trecut. sa cred ca, intorcand din cand in cand privirea, o sa imi fie cald. dar cand regasesc trecutul, te vad doar pe tine, indiferent, ma vad pe mine, agatata in cadru si vad o alta viata, la fel de exasperanta. nu vad niciun ideal, nicaieri. doar zbatere, durere, dezamagiri si renuntare.

mi-e dor de linistea din camera ta intunecoasa. ce daca mi se intampla sa nu simt nimic si sa stau doar pentru intunericul din jur. in camera ta era alta lume. pentru ca ma primeai fara sa am dreptul sa fiu acolo. negand toate principiile. o viata in afara vietii. mi se intampla sa te privesc, fara sa gasesc ceva atragator. minute in sir. exerciti o atractie bolnavicioasa asupra mea. incerc sa vorbesc despre tine, dar imi vine in cap numai tradare. te-am visat de mai multe ori in ultimele nopti. mi-ai ocupat mintea aproape continuu. desi nu am simtit demult atata scarba la gandul ca intunericul din camera ta nu e pentru mine, ci pentru cine stie cate altele. nu te-am intrebat, nu vreau sa stiu detalii. chipul tau schimonosit si ranjetul de pe chipul ei mi-au fost mai mult decat suficiente. acum as vrea sa scap.sa te alung pur si simplu din mine nu e suficient. simt pregnant ca pretul pe care il platesti e mult prea mic, sau nul. dar daca nu te mai raportez la principii, daca exclud sentimente umane, atunci orice actiune devine fireasca, acceptabila. pentru ca, nu-i asa "nu ti se poate refuza nimic din ceea ce e perfect, complet si drept pentru tine atunci cand esti tu insuti". nu ti se poate refuza nimic, daca tu vrei, si nu conteaza cate suflete calci in picioare. nu stiu de ce nu m-am obisnuit inca cu legea junglei. e bine ca acum stiu. si ca te iubesc, dar mi-e scarba. e bine ca nu mai vreau langa tine, pentru ca am putina demnitate. te dispretuiesc, in sfarsit. dar mi-e dor, pentru ca in niciun alt spatiu din lumea asta nu mi-a mai fost daruit atata intuneric, sa ma pierd.

tacere

in suflet e liniste. fara sunet de pasi. tu ai plecat. s-a spart si ecoul. nu am rezistat sa iti admir cu pleoapele deschise pendularea.de fapt, am presupus ca ai plecat, dar am ramas intoarsa. pana nu am mai auzit ecou. nici pasi. nici cioburi. sau pana m-am deprins sa le ignor. uneori duc dorul linistii dinainte de tine. era deplina. linistea dinaintea furtunii. linistea de dupa atata zbucium , poarta in picuri amintirea. cu toate ca amintirea ta nu ma mai tulbura,in linistea asta nu e nici pe departe armonie, doar haos. as vrea sa plang pentru tine. sa plang ca lumea e prea mica si prea rea si te primeste, doar ca sa-ti fie incomoda. sa plang pentru intunericul din tine si din jurul tau, pentru spatiul stramt infasurat deasupra inimii, nestatornica. sa plang, pentru viata ce palpita si pentru trupul ce se stinge.nu de buna voie,silit de tine...as vrea sa plang toate lacrimile ce le pastrez cu incapatanare, ca ma gandesc ca nu le meriti. tu ai trai si eu as plange. mi-as sacrifica lacrimile, daca as avea voie sa le vars sub pasii tai triumfatori. as vrea sa nu te mai intorci la mine. pentru ca mi-as dori sa nu mai cazi. e liniste, cum nu a mai fost demult in mine. linistea mea are ceva din resemnare, ceva din abandon, prea putin din uitare. linistea mea e asteptare. este, pentru ca m-am angajat sa nu iti dau drumul niciodata. acum, nu mai conteaza daca pleci, sau cat de des te-ntorci.

de la un timp, am devenit experta in despartiri. oamenii trec prin viata mea fara sa astepte sa ma trezesc. se uita indelung in timp ce isi vad mai departe de drum, putin sau deloc constienti ca pierduta in decor, imi acoper pleoapele cu genunchii sa nu simt nimic. sa nu zaresc. sa nu ma tulbur.
oamenii trec pe langa mine, fara sa faca galagie. fara sa ma determine. in varful picioarelor, sa nu faca impresie.
se mai intampla uneori, cine stie prin ce minune, sa imi doresc sa pastrez langa mine, macar putin, pe unul din acei indivizi fara nume. cand reusesc sa imi fac curaj suficient si deschid ochii larg, pregatita sa il urmez, vad doar o umbra, la linia orizontului, si degeaba mai strig... iubesc o umbra sau iubesc nimic.

in fiecare clipa desenez altfel viata.
nu te mai caut.de ceva timp. m-am resemnat ca nu te-am gasit niciodata. mai am intrebari uneori.poate ca nu e corect sa te parasesc definitiv. poate ca ar trebui sa mai lupt cateodata, in loc sa te uit. nu pot sa zic ca nu imi mai pasa.as fii ipocrita. ar fii nefiresc. iubirea nu dispare pur si simplu. poate nu dispare niciodata. poate se perpetueaza. si se metamorfozeaza. poate se camufleaza. exista fara sa stiu ca mai e acolo.
daca privesc in urma, imi amintesc ca obisnuiam sa te iubesc. si sa fiu mereu departe de tine. si sa sufar pentru motive reale si inchipuite. obisnuiam sa te vreau, crezand cu putere ca nu m-as satura niciodata de tine. poate ca mintea mea e ipocrita cand spune ca nu te mai vrea. dar m-am obisnuit atat de mult cu gandul tau, ai devenit atat de al meu incat nu te mai recunosc in mine. poate ca existi, cresti, cazi o data cu mine, fara sa stiu,fara sa te constientizez. sau poate am ajuns atat de departe unul de celalalt incat omeneste vorbind e imposibil sa te mai percep. si cum iubirea e a mea, e toata ingramadita in fiinta mea, sunt eu, e omeneasca, e pieritoare, nu strabate, nu se inalta, nu are aripi. moare la jumatatea drumului dintre parasire si momentul actual. nu tine cont de dor. sau de nevoie. chiar daca uneori viata mea a depins de iubire. iubirea, precum este picatura de divin strecurata in cotidianul plat, absurd , e omeneasca prin excelenta.
cert e ca acum nu mai am nevoie sa sper. pot sa respir si fara tine. pot sa ma las iubita. pot sa iubesc linistit, fara sa ma framant. pot sa astept in tacere. pot sa daruiesc fara sa am senzatia ca ma sacrific pentru cine stie ce scop suprem, pot sa ofer rational, privind spre o finalitate. cunosc un suflet care poate sa ma iubeasca cu toate problemele mele si pe care sa il iubesc facand abstractie de ele.
as vrea sa te mai vad, candva cand o sa fiu convinsa ca e pura curiozitate...

nu conteaza cat sunt de ratacita
goala
infometata
dupa iubire. dupa tu
care ai fost
si ai uitat sa fii.

nu te uita cum tremura
tot universul in jurul
unei iubiri
ce stie doar sa moara.

nu te uita la ceas. ca e tarziu
si nu numara clipele, care se pierd oricum
in mine. in trup.

daca nu poti,
lasa-mi eul sa se dizolve.
nu ma iubi din politete.

si daca vrei sa ma curmi
dintr-o data

daruieste-mi uitare.

daca mai poti sa imi daruiesti ceva...daruieste-mi uitare.