Matematica absurda

Cand inca numarai clipele
noastre de mantuire
si le inmulteai cu infinitul,
eu numaram pasii
crestati pe drumul retrospectiv
si stergeam praful ce ii tinea captivi
sub talpi.

Cand inca numarai secunde
naiv
intr-o viata plina cu aer
eu cresteam desertaciuni
si legam corespondente
intre goluri si vieti.

Cand inca numarai clipe
proiectand mantuiri
si ma cautai langa tine,
eu plecam cu momentul oportun.

Retoric

Intoarce-te si intreaba-ma
de cate ori te-am alungat
pana sa pot sa te blestem
cate desertaciuni m-au desfatat
pana sa stiu ca tu esti cel
de care trebuie sa fug;
intreaba-ma cum am putut sa te alung, blestem,
sa te tradez
ratacindu-mi dorinta trezita de tine
intre alte doua palme profane;
intreaba-ma cum te reneg
cu trupul blasfemie zvacnind neputincios
sangerand de despicatura muscaturii tale
din crestet pana-n talpi;


o sa-ti raspund ca daca as sti
as dezlega misterul nebuniei.

Poate o sa ii prinda bine, candva, exercitiul asta de vointa. Poate e bine, mult mai bine, sa lase lucrurile asa. Mereu si-a propus sa o rupa cu trecutul, sa il lase pe el acolo si sa isi vada de viata. Acum, perspectiva asta, pe care o analizase de atatea ori ca ipoteza, se concretiza. Se temuse ca se va ajunge aici si isi repetase de atatea ori ca asta trebuie sa se intample pentru ca e inevitabil, incat acum nu mai stia daca sa se bucure sau sa isi blesteme zilele. Stia ca orice apropiere, de orice natura, are un sfarsit firesc, cum are inceput si punct culminant. Privise neputincioasa cum se naste, cum evolueaza, desi incert, traversase cu o strangere dureroasa de inima punctul culminant, pentru ca stia, stia de la inceput, a stiut mereu ca se va ajunge aici.

Acum avea senzatia aia de gol, sufocanta, o strangea de gat. Si mai avea durerea, refulata de fiecare data si lacrimile innabusite si starile contradictorii... Fiinta ei se transformase intr-un imens sentiment, se metamorfozase in senzatie, in vertij, in prabusire. Isi dorea atat de mult ca povestea lor sa se repete la infinit, sa fie mereu intre un inceput si un punct culminant, la fel de absurde...


Afara era primavara aia enervanta. Si se bucura impreuna cu ceilalti, pentru ceilalti. Pentru ea primavara era doar alta povara sub greutatea careia era pe punctul de a se prabusi. Sperase ca va fi mereu iarna cum sperase ca el va fi mereu acolo macar ca punct de reper. Ca indicatie scenica. A disparut el, impreuna cu iarna, impreuna cu iubirea, impreuna cu viata din ea. Din toate starile ei amestecate, mai era inertia...

"Dar de maine toate astea nu vor mai conta"

Poposea din nou, dupa atata timp, asupra gandului in care se cuibareau sentimente trecute si atatea refulari. Se acumulasera clipe, imbulzite gramada peste o ratiune redusa la absurd incat acum nu mai conta cu adevarat daca ce a fost atunci nu este doar o alta proiectie mentala a unei realitati distorsionate. I se intampla atat de des sa elaboreze o realitate alternativa in care sa se catapulteze provizoriu incat o redare obieciva a faptelor ii devenise aproape imposibila. Avea fragmente de senzatii, contururi vagi si nepasare. La o adica, ce mai conta daca a fost iubire sau lipsa de ocupatie. Tentatia unui act nobil de suferinta din iubire. Cum crezuse mereu ca este aceasta stare in care se complacuse. Nevoia de ceva maret. Sau pur si simplu o deviere din inertie. Dar la momentul respectiv poate ca nici nu analizase lucrurile din perspectiva asta. Poate il iubise intr-adevar chiar daca saruturile alea cu care isi umplusera golul dintre doua prezente ce nu aveau nimic in comun fusese singura realitate din povestea lor absurda. Inceputa dintr-un impuls. Terminata nicicum. Final suspendat. Poate a fost o experienta din care a invatat ca doua persoane au nevoie de ceva mult mai temeinic decat atractie fizica si pasiune dezlantuita. A invatat ca atunci cand dispare pasiunea, cand se diminueaza in nimicuri zilnice, ramane doar instrainare.
Isi amintea cu un zambet amar cum isi daruise sufletul unei senzatii ieftine si o cuprindea din nou starea aia acaparanta de scarba. Ii servise pe tava respectul ei de sine facut franjuri. Mai trist era ca abia acum realiza minciuna. Cum crezuse ca poate sa accepte la nesfarsit lipsa aia de deschidere sufleteasca, lipsa oricaror interese sau obiective comune, fiind sigura ca sentimentele sunt importante si ca dragostea trece peste orice. O dragoste total gresit inteleasa. Cu lacrimi in zilele de despartire patetica, cu existenta blestemata in lipsa unei afectiuni concrete. De parca si-ar fii dorit vreodata ce putea el sa ii ofere. Cat de penibila fusese situatia lor si evenimentele care evoluasera constient in cel mai negativ sens posibil pentru ea. Si totul pentru satisfactia unei iubiri iesita din conventional. O satisfatie ilegala. Intru totul condamnabila. Firea ei rebela era si de data aceasta responsabila pentru tot. De ce i se repetase la nesfarsit cat rau ii face legatura cu el? Asta il transformase in "fructul oprit" pentru ea. Si il devorase cu o placere sadica. Dar ce rost aveau acum rememorarile, oricum daca ar fii sa dea timpul inapoi, nimic nu s-ar schimba esential. O noua sansa irosita. Intamplarile si-ar pastra cursul neschimbat, pentru ca ea obtine tot ce vrea si nu isi refuza nicio placere. Chiar esential gresita si constientizata. Dar acum avea sufletul atat de gol si apreciere personala zero. Nu va putea schimba faptul ca se vanduse unui om de nimic. Si nu repercursiunile o ingrijorau. De la un timp, totul se estompeaza si ea insasi va uita. Dovada este faptul ca abia acum, dupa atata timp, analiza din nou faptele si tragea concluziile. De cand realizase ca el nu mai reprezinta nimic, i se stersese din memorie orice conexiune cu imaginea lui. O amintire voit refulata pe care creierul nu mai stia sa o recontureze. Doar starea de fapt a lucrurilor, tendinta de a se complace si accepta orice unui nenorocit o nemultumea in legatura cu sine. Este iremediabil supusa greselii. Partea buna era ca el iesise singur din sufletul ei. Nici macar nu se straduise sa il alunge. Nu lasase in urma nicio dorinta sau regret. Fusese o naivitate trecatoare.
Viitorul nu era prea cu perspective acum. Dar o experienta trecuta trebuie sa ramana doar atat. Timpul ii va vindeca toate ranile.

Solitude

Ma joc cu limitele mele. Le testez. Caut punctul pana in care pot sa rezist respingand orice apropiere. Nu mai accept profanare in mine. Vreau sa fiu singura cu dilemele mele neelucidate. Atata socializare ma face sa imi pierd reperele. Raportul cu lumea anihileaza raportul cu mine insami.


E ciudata forta dobandita in urma unui esec. Ce nu ne omoara ne face mai puternici. Cand pierd sunt puternica. Cand am ce imi doresc sunt vulnerabila. Simt anxietate. Teama ca nu voi fi capabila sa pastrez, sa ma ridic la nivelul asteptarilor. Cand nu am nimic, sunt detinatoarea controlului. Nu imi pasa pentru ca nu am ce sa pierd. E o postura dulce-amaruie. Umor negru. Probabil asta este felul meu de a vedea partea buna a lucrurilor.

Dau sensuri noi
aceluiasi gand:
concept distorsionat
de cuplu primordial.
Incep sa cred
ca eu nu exist intr-un tot
ca sunt doar o individualitate
intr-o companie aleatorie.
Nu ma leaga nimic
de locul liber de langa mine.

I wanna go home

Azi am realizat cat te iubesc de iremediabil. Nu te iubesc pentru ca as avea motive sau pentru calitati exceptionale. Te iubesc fara explicatie si fara logica. Pur si simplu. Fara sa pot controla. E coplesitor. Si faptul ca stiu ca niciodata nu vom fii impreuna ma face sa te iubesc mai mult. Mi-as dori sa am o viata numai a mea la dispozitie. Sa am o viata in care sa ma odihnesc. Cu genunchii stransi si barbia in piept. Si ochii larg deschisi. Sa te privesc la nesfarsit. Sa imi lipesc pupilele de imaginea ta. Sa mi se prabuseasca privirea sub greutatea ta. Dar sa refuz sa o ridic. Sa ma doara conturul sufletului tau pe pleoape. Sa imi picuri printre gene si sa te adun la nesfarsit. Sa am obraji calzi cu tine. Sa fii o realitate sferica in care sa ma ascund.

Am o forma de ceara
galbena si alunecoasa
sub o raza de soare.
Am o silueta picuranda
conturata cu stropi de lumina.
Am un demon alb
intr-o ploaie de stele.
Am o trinitate
de iluzii
si un suflet inchisoare
din care evadeaza mereu.

Am un gol.

nothing at all

Si ce daca...se intampla orice. Toate trec si oricum nu conteaza decat pe moment. Oricum orice drama se consuma, orice bucurie se estompeaza, orice rabufnire se carbonizeaza in resemnare. Toate lucrurile isi urmeaza cursul firesc, indiferent de durere. Indiferent de epuizare fizica sau psihica. Indiferent de refuzuri si refulari. Totul este ordine prestabilita si eu sunt un nimic invizibil purtat la intamplare. Nu pot sa scimb, sa determin, nu am dreptul sa imi doresc. Trebuie doar sa accept ce primesc. Si oricum totul e lipsit de sens si oricum degeaba ma agit si ma simt ultimul om ca nimic nu o sa se opreasca nici macar o fractiune pentru mine. Sa imi trag sufletul. Nu merit nici macar o pauza de existenta. Am obosit.